Ziua Nationala ne prilejuieste,cred,multora dintre noi ragazul de a cerceta care mai este starea de sanatate a unui sentiment pe care ni l-au cultivat din copilarie bunicii, patintii sau scoala :patriotismul. Mai este el de actualitate acum cand suntem.....europeni ? Sau poate ,asa cum vedem deseori in jur, ar trebui sa ne desprindem de sub influenta unor deprinderi desuete ce tradeaza o neadecvare la realitatea globalizanta si uniformizatoare. Putem fi insa "europeni de nicaieri" se intreba odata Octavian Paler....Iata doar cateva dintre gandurile pe care va invitam sa incercati a le limpezi ascultand emisiunea de astazi care are ca invitat o mare personalitate a istoriografiei contemporane:domnul academician Alexandru Zub.Va oferm in avampremiera un text in care domnia sa ne infatiseaza pasii pe care romanii i-au facut in istorie pana la intalnirea,deloc intamplatoare, cu marele lor IDEAL.
Alexandru Zub: Preludii la Marea Unire
Se consideră îndeobşte că Marea Unire a fost doar un eveniment solemn, petrecut la 1 Decembrie 1918, cînd deputatii români din Transilvania au votat, la Alba Iulia, actul istoric al Unirii cu Tara. În fond, era vorba de un proces care comportă o lungă istorie, pe traseul căreia, agitat si sinuos, a avut loc mai întîi Unirea Principatelor (1859), apoi integrarea Dobrogei (1878), iar ca o culminatie a procesului, desăvîrsirea Unirii, în 1918, prin votul Sfatului Tării de la Chisinău din 27 martie, prin decizia Congresului General al Bucovinei din 28 noiembrie, la care s-a adăugat, peste numai trei zile, hotărîrea deja amintită a românilor ardeleni. Un asemenea proces reclamă atentie din partea istoricului sensibil deopotrivă la evenimential si la acumulările insidioase din laboratorul istoriei, acumulări ce implică adesea lunga durată. Unii consideră – cu deplin temei – că nu se poate întelege Unirea din 1918 fără a evoca momentul cînd, la 6 mai 1600, Mihai Viteazul ocupa si tronul moldav, realizînd astfel prima uniune a principatelor, sub titlul de „domn al Tării Românesti si Ardealului si a toată ţara Moldovei“.Din complexul de „tări“ ce structurau arealul etnocultural carpato-danubio-pontic, Moldova a avut, fără îndoială, destinul cel mai vitreg, fiind supusă la presiuni de tot felul, amputată, sfîsiată, părăsită, disputată, după cum spunea Dimitrie Cantemir, înainte de a porni pe calea fără întoarcere a exilului: Sed infidelis… tot violentas oppressiones terris Moldaviae intulit, „dar păgînii… au ocupat prin fortă pămînturile moldave“, pe care Despot vodă si Gheorghe Stefan, între altii, au voit să le recupereze. La ele se referea savantul domn în textul latin din 1711, motivînd decizia de a se alia cu tarul moscovit . Rezultatul acelei actiuni se cunoaste, ca si urmările ei în timp.
Începea, se poate spune, o epocă plină de inchietudini si suferinte pentru români, îndeosebi pentru cei din Moldova, mai expusi decît altii la incursiuni de jaf, apoi la drastice amputări teritoriale. Frecventele războaie ruso-turce au bulversat si stors cvasi ciclic românitatea est-carpatină, creînd o stare de spirit specifică, frustrări si aprehensiuni pe măsură . De aceea, tocmai la est de Carpati au apărut, spre finele secolului XVIII, manifestări de tip palingenetic, în spatiul eclezial, dar si în afara acestuia, evocîndu-se mari figuri ale trecutului si făcînd din istorie o sursă a discursului identitar, în timp ce eruditii ardeleni apelau la argumente de aceeasi natură pentru a-si întemeia demersurile regenerative. Bartolomeu Măzăreanu, Leon Lazăr (Asachi) si fiul său Gheorghe apartin acestei miscări, în care se regăsesc impulsuri iluministe, alături de respectul pentru traditie, istorie, cultură natională. În chiar anul cînd imperiul tarilor se înstăpînea peste Moldova dintre Prut si Nistru, la 1812, G. Asachi scria poemul La patrie, ca un răspuns în plan ideatic, spiritual, cerîndu-le românilor să-si aducă aminte de „mîndrul semn“ al originii latine, de Dacia, de îndemnurile istoriei, ca de elemente sigure ale rezistentei în fata tăvălugului nivelator . Costache Negruzzi era convins că fără unire „bine nu vom mai vedea“, în timp ce M. Kogălniceanu scotea revistele Dacia literară si Arhiva românească pentru a stimula „duhul national“ pe temei lingvistic, literar, istoric, duh recognoscibil si în cursul de istorie deschis la Academia Mihăileană, în care, ca si la F. Aaron, românismul apărea ca o idee salutară – „Eu privesc ca patria mea – a ţinut el să spună – toată acea întindere de loc unde se vorbeste româneste si ca istorie natională istoria Moldovei întregi, înainte de sfîsierea ei, a Valahiei si a fratilor din Transilvania“ . O idee mai clară despre sensul înalt al unitătii de neam nu era posibilă. Peste cîtiva ani, în plină miscare pasoptistă, acelasi luminos militant elabora, în refugiul său bucovinean, un „proiect de constitutie pentru România Unită“, însă a trebuit să înlocuiască sintagma ultimă, din motive lesne de înteles, cu Moldova. Cu toate astea, în Dorintele partidei nationale el considera, tot atunci, Unirea Moldovei cu Tara Românească drept „cheia boltii, fără care s-ar prăbusi tot edificiul national“ . În acest spirit va scoate ziarul Steaoa Dunării, ca organ al mişcării unioniste , iar pe întîiul domn al Principatelor Unite avea să-l întîmpine, la 5 ianuarie 1859, cu urarea de a fi „omul epocii“, adică inspirat de ideile progresului, de patriotism, de abnegatie . I-a fost dat lui Kogălniceanu să se ocupe, ca ministru, de reformele menite a consolida Unirea, apoi de relatiile externe, pe timpul războiului de neatîrnare, cînd a ţinut să spună, în Adunarea Deputatilor, la 9 mai 1877, că „sîntem o naţiune vie“, capabilă a dovedi că are constiinta misiunii sale, ceea ce înseamnă „sacrificii pentru ca să păstrăm această tară si drepturile ei pentru copiii nostri“ . Peste câţiva ani, când la Iaşi se inaugura statuia lui Stefan cel Mare, un alt militant a sesizat că din coroana voievodală lipseau două nestemate, pentru asezarea cărora la locul cuvenit trebuia să se mobilizeze noua generatie, tocmai aceea care, la 1871, îsi asumase fără zgomot un proiect resurectional. Deşi istoria nu poate fi înteleasă ca o continuitate lineară, cu determinări lesne de urmărit în timp si spatiu, ideile si evenimentele se încatenează adesea într-un fel ce lasă impresia că e vorba de serii succesive, ca în teoria de acum un secol propusă de savantul A.D. Xenopol pentru a fundamenta istoria ca stiintă a faptelor de succesiune . Între alte serii, el identifica una a unitătii românesti, analizată anume pentru a-si convinge confratii că practică o meserie cu temeiuri deopotrivă ideatice si „fenomenale“ . În termenii săi, ar fi vorba de o serie care începuse cu mult înainte de 1859 si se va prelungi după momentul cînd scria Domnia lui Cuza Vodă (1903), oarecum si pentru a-si verifica presupozitiile teoretice . Privită în această cheie, desăvîrşirea unitătii noastre de stat constituie momentul culminant al unei mari serii istorice, una complexă si îndelungă, descrisă pînă la un punct chiar de autorul acelei teorii si analizată metodologic de altii .
Istoricii nu au prea mari dificultăti să admită ideea că România trebuie gîndită ca o serie de realităti plurale, diferite nu numai de la o epocă la alta, dar si înlăuntrul fiecăreia, cu note specifice de care se cuvine a lua seama în analizele propuse . Moldova de sub Carpati nu e totuna cu Moldova de pe Nistru, cea mereu expusă la invazii si tocmai de aceea întărită prin cetăti si vegheată cu rîvnă defensivă de oamenii domniei .
Dezmembrarea statului, se stie, s-a făcut mai întîi de către turci, cînd au cucerit cetătile de margine, pe care domnii Moldovei, începînd chiar cu Stefan cel Mare, nu le-au mai putut apăra. Proiectele de recuperare, concepute de unii domni, n-au izbutit si nu aveau cum să reusească în conditiile geopolitice date. A venit apoi dezmembrarea produsă de austrieci, pe seama nordului moldav, la 1775, iar la 1812 anexarea părtii de la est de Prut.
Oricine observă atent realitătile, sub unghi demografic, etnic, istoric, îsi dă seama că nu exista nici un temei legitim de revendicare a Basarabiei la 1812, cînd tarul Alexandru I s-a înstăpînit asupra Moldovei dintre Nistru si Prut, după ce si-o dorise pînă la Siret sau chiar pînă la Carpati .
Politica demografică a Rusiei în zonă e tocmai de aceea revelatoare. Ea a înlesnit o penetratie masivă de elemente alogene, determinînd schimbări sensibile în plan etnocultural. O statistică din 1862 arăta de pildă că moldovenii reprezentau încă 68,5% din populatie, procent ce se va diminua, fără să schimbe însă dramatic raportul dintre majoritatea românească si minoritarii de diverse etnii . Românii domină si astăzi numeric, în zona rurală, dar s-au împutinat sensibil la orase, fenomen ce continuă sub ochii nostri, ca efect al unei politici de stat bine tintite .
Studiate în plan demografic, cultural, politic, institutional, seriile invocate mai sus denotă o anume convergentă, cu toate că între un plan si altul se pot sesiza deosebiri sensibile. Demografic, românii au rezistat bine mult timp. Cultural, ei au fost tinuti în inferioritate, fără asezăminte competitive si fără motivatii de ordin superior. Politic, ei au rămas marginali pînă nu demult, pe seama unei strategii care îi avantaja mereu pe alogeni. Sînt probleme pe care studiosii din stiintele umaniste le-au cercetat destul de intens, mai cu seamă în perioada interbelică si în ultimele două decenii, cu rezultate ce vădesc o bună cunoastere evolutivă si o clară tendintă de sincronizare cu realitătile externe.
Secolul XX a debutat în spatiul românesc cu manifestări jubiliare , la patru decenii de domnie a regelui Carol, dar si cu mari convulsii sociale, proiecte de reformă, agitatii politice. Războaiele balcanice au pus România în situatia de a juca rolul mediatorului, în faza ultimă, ceea ce părea să-i asigure o bună pozitie în zonă. N-a fost tocmai asa, fiindcă o nouă criză avea să apară curînd, tot în Balcani, pentru a cuprinde Europa si o bună parte din restul lumii. În ce-i priveste pe români, numai o parte din ei dispuneau de o statalitate proprie, cu o capitală spre care se îndreptau sperantele iredentiste .
La 1914, cînd lumea era cuprinsă de convulsiile marelui război, tînărul G.I. Brătianu era de părere că „unitatea românească nu s-ar putea împlini decît prin dezmembrarea simultană a Austro-Ungariei si a Rusiei“ . Asa s-a si întîmplat, la finele conflagratiei, numai că în ordinea inversă. Războiul si revolutia rusă au grăbit un proces care avea loc de mai multă vreme, discret, după cum reiese din analiza factuală a documentelor, începînd chiar cu anexarea provinciei, timp de un secol . Se întîmpla în Basarabia un fenomen analog cu evolutiile etnoculturale si politice din alte zone ale imperiului rus si chiar din afara acestuia, îndeosebi la intersectia cu celelalte imperii. În ultimii ani, pe fundalul unor mutatii mai ample, miscările novatoare, uneori cu specific revolutionar, au sporit ca intensitate, impunînd un ritm mai intens schimbărilor. Ziarul Cuvînt moldovenesc recomanda, la 22 martie 1917, pilda letonilor ca fiind demnă de urmat. Autonomia provinciei era primul deziderat, inclus deja în programul „partidului national moldovenesc“, la 3 aprilie, în timp ce românii din zona Odessei insistau pentru folosirea limbii lor în biserică, iar diverse categorii socio-profesionale (învătători, preoti, militari etc.) căutau forme de a-si apăra interesele specifice. Veleitătile ucrainene de dominare a zonei nistro-prutene par să fi stimulat vointa centrifugală a românilor basarabeni . Ei si-au proclamat autonomia, apoi independenta, iar la 27 martie 1918 unirea cu patria-mamă. Sovietele, reprezentate de C. Rakovsky, n-au recunoscut acest ultim pas, initiind tot felul de provocări la granită, în timp ce dinspre vest se încerca, prin guvernul de la Budapesta, condus de Bela Khun, o actiune manu militari contra unitătii de stat românesti . Se cunosc împrejurările care au permis evitarea acelui dezastru, consemnat de altfel în tratatul preliminar de pace de la Buftea (20 februarie 1918), tratat nepus în aplicare si depăsit iute de evenimente. Pe cînd la Bucuresti se mai duceau tratative cu Puterile Centrale, Sfatul Tării vota, la Chisinău, pe 27 martie, unirea Basarabiei cu tara-mamă, gest pe care Regele Ferdinand îl saluta numaidecît ca pe o solemnă afirmare a sentimentului national. La 9 aprilie, seful statului semna decretul de rigoare, urmat de unele măsuri legislative si de actiuni consensuale pe linia unitătii de stat.
Tulburător în sine, momentul basarabean al întregirii, înlesnit de criza creată de revolutia rusă, era rezultatul unui proces istoric, cu determinări multiple si complexe, imposibil de analizat momentan. Trebuie spus numai că ceea ce a putut părea efectul unui context international s-a înfiripat la conjunctia multor factori, prevalentă fiind dimensiunea internă, democratică, a procesului . Sfatul Tării a dat expresie, la 27 martie 1918, dorintei colective de unitate, ca premisă a unui nou statut geopolitic. Hotărîrea de Unire, adoptată la Chisinău, preconiza în acelasi timp o suită de reforme, cele mai radicale la momentul respectiv.
În Bucovina, miscarea natională a prins contur treptat, precizîndu-se tot mai mult spre finele războiului, pe fondul crizei extinse din zonă si al marilor mutatii geopolitice de pe continent. Ucrainenii au încercat si aici să se impună pe seama majoritătii românesti, dar au fost tinuti la respect, cum se spune, de o divizie trimisă de guvernul român pentru a mentine ordinea. La 15/28 noiembrie, Congresul National, reunit din initiativa lui I. Flondor, la Cernăuti, proclama unirea neconditionată cu România . Era încă un pas pe linia desăvîrsirii unitătii statale.
Fără să mai reprezinte o entitate politică, Moldova se refăcea în hotarele ei dinainte de 1775, dar numai pentru a se topi, asa-zicînd, în ce avea să fie, de la 1 decembrie 1918, România Mare. Ceea ce multă vreme fusese numai idee, proiect, aspiratie devenea, ca prin miracol , o realitate susceptibilă de controverse, una pe care clasa politică a stiut să o impună si la masa tratativelor, în cadrul „sistemului de la Versailles“.
Consumate la distantă de opt luni, în dramaticul an 1918, cele două momente comportă desigur analogii, fiindcă tin de acelasi proces istoric al unitătii românesti, însă si unele deosebiri, dată fiind apartenenta Bucovinei si a Basarabiei la imperii diferite. Ion Nistor, care a scris cîte o sinteză pentru fiecare din aceste provincii , a putut sesiza, la timpul său, asemănări si diferente, urmat de alti specialisti care au adîncit problematica.
Trebuie spus că mai toti istoricii de seamă din corpul academic, de la Xenopol si Iorga la Nistor si Brătianu, de la I. Lupas la P. Cernovodeanu, s-au ocupat si de Basarabia, în cadrul „chestiunii orientale“ sau ca segment organic al Moldovei istorice, segment a cărui dramă se desfăsoară încă sub ochii nostri. E un motiv în plus să vedem în solemnitatea de azi si un gest solidar, care obligă la noi initiative consonante, spre a lumina societatea, îndeosebi clasa politică, despre situatia reală a românilor din diasporă. Istoricii de anvergură, s-a putut vedea, au fost totodată si apărători ai cauzei nationale. Moartea lui N. Iorga (1940) nu e străină de acest fapt, ca si aceea a lui Al. Lapedatu, stins după gratii, la Sighet (1954), acolo unde si G. Brătianu a plătit cu viata, la 23 aprilie 1953, refuzul de a retracta ceea ce scrisese despre drepturile noastre nationale si istorice din Basarabia.
Drama istoriei – strîns legată de aceea a slujitorilor ei, pe calea scrisului, dar si a activismului politic – avea să continue însă în zilele noastre, sesizată adesea si de specialisti notorii din afara arealului românesc . Însă istoricii basarabeni însisi s-au ostenit, în conditii nespus de vitrege, să repună adevărul în drepturi, ca militanti într-un lung „război identitar“ . Militantismul lor e totodată civic si cognitiv.
Timpul ce s-a scurs de la gestul unificator, realizat de români în 1918, în jurul statului national extracarpatin, alcătuit cu sase decenii în urmă si ajuns independent la 1878, timpul acesta, plin de semnificatii istorice, invită mereu la regîndirea duratei românesti pe linia ideii nationale si a vicisitudinilor ei.
